HRISTOS E VIU ȘI INIMI ÎNVIAZĂ

Trecută-i iarna, dor ți-a fost de soare,
De ghiocei, de toporași, zambile,
De ciripit de păsări călătoare,
De glasuri de copii și de copile.

De prin pământ ieșiți sunt gândăceii,
Dansează-n zboruri gâze la amiază;
Prin câmp, flămânzi, aleargă șoriceii;
Pe scurt: natura-ntreagă înviază.

Dar mai presus de dorul tău de soare,
De ghioceii ce te-nviorează,
De ciripit de păsări călătoare,
Hristos e viu și inimi înviază!

martie 2007

HRISTOS E VIU! E VIU ÎN REALITATE!

„ …Nu este aici, a înviat după cum zisese.
Veniţi de vedeţi… ”
(Matei 28:6)

Era spre seara zilei „Pregătirii”,
A pregătirii pentru sărbătoare.
Alt Paşte e pe firul amintirii
Despre miraculoasa Liberare…

Pe Golgota o cărăruie duce
Şi-un trist tablou stârneşte consternare:
Cei răstigniţi pe fiecare cruce
Stau neînsufleţiţi în atârnare…

Palatul lui Pilat guvernatorul,
E deranjat târziu, în fapt de seară,
Când Iosif, cel ce sfătuia Soborul,
Sosise, Trupul lui Isus să-L ceară.

Venit cândva chiar din Arimateea,
El pânze-avea-n fâşii de in subţire;
Dorea să-şi facă sfântă datoria
Simţind în suflet „clocot de iubire”.

Pilat chemase pe sutaş îndată
Şi, întrebându-l, iată se convinse,
Dar se miră de fapta-i vinovată:
Căci Osânditul prea curând murise…
*
Plecase-n grabă Iosif sus la cruce;
Femei îl însoţiră bunăoară…
Aloe, smirnă, Nicodim aduce
Şi Sfântul Trup în pânze-mbălsămară.

Acolo, tocmai în apropiere,
Fusese o grădină minunată…
Un vânt doar fredona prin adiere
O melodie încă necântată.

Şi în acordul cel de vânt, funebru,
În nou mormânt ce fu săpat în stâncă,
Se lasă întunericul cel negru
Şi-un Trup Preasfânt în groapa cea adâncă.

Apoi intrară-n ziua de odihnă…
O ceată de ostaşi păzea mormântul…
Întreg Ierusalim dormea în tihnă,
Se odihnea în pace tot pământul.

Deodată-n întunericul cel mare
Se-mprăştie vii raze de lumină,
Deşi nu răsărise încă soare:
Un înger, iată, fu văzut să vină.

Pământul se cutremurase-n grabă…
Străjeri se prăbuşiră-n agonie…
Smeritele femei vin să revadă
Pe Cel ce… nu credeau că o să-nvie.

Privesc uimite piatra răsturnată
Şi din mormânt el, îngerul, vorbeşte:
„De ce căutaţi sub lespedea de piatră
Pe Cel ce de-azi în veci de veci trăieşte?”

Femeile stau gata de plecare
La „fraţii” lor descumpăniţi de frică,
Dar, iată, că le face-ntâmpinare
Chiar El, Cel viu, chiar El să le trimită!

Spre-a se vesti la orişice făptură:
Hristos e viu! A înviat din moarte
Astăzi „a treia zi după Scriptură”:
Hristos e viu! E viu în realitate!

15 noiembrie 2007

DIN TRISTA IARNĂ-N SFÂNTĂ PRIMĂVARĂ

„Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre… ”
(Efeseni 2:1)

Fusese-o iarnă lungă-ngrozitoare,
Cu geruri mari și-o lume glacială
Ținută-n moarte epoci milenare
Și înșelată prin… religie goală.
*
Trecute-s zile, nopți chinuitoare
Și suferințe-n tainice suspine,
Și ceasul morții cutremurătoare…
Golită-i cupa-amărăciunii pline.

Se strigă: „Am scăpat de-nșelătorul!”
Ierusalimul intră în odihnă.
Sosit e Paștele… tulburătorul…
Mari preoți, farisei adorm în tihnă.
*
Deodată se cutremură pământul;
Lumini brăzdează-n străluciri de fulger…
Femei venite spre-a vedea mormântul
Primesc misiune sfântă de la înger…

Străjeri speriați dau buzna în cetate
La preoții cei mari, cu mare vază,
Spre-a-i înștiința de cele întâmplate:
Cum mortul ce-L păziră, înviase.

De-atunci străjerii, mesageri minciunii,
Vestesc pe bani murdari, nelegiuirea,
În schimb, extaziat, strigând: „Rabuni!”
Femei grăbite-și săvârșesc misiunea.

E ziua cea dintâi din săptămână
Și prima zi din „Anul de-ndurare”,
Este „a treia zi după Scriptură”
Ce-mparte-n două veșnicia mare;

Căci faptul glorios al Învierii
Înfrânse moartea-n lumea glacială
Și-n locul iernii triste, de milenii,
E-o veșnică și sfântă primăvară.

martie 2007

PUTEREA ÎNVIERII

„ …și să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui, și părtășia suferințelor Lui și să mă fac asemenea cu moartea Lui ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți.”
(Filipeni 3:10)

Declamație

Slăvită să fie măreața-nviere!
Părintele Vieții, Preasfânt Dumnezeu,
Cu brațu-I divin încărcat cu putere,
Dezleagă-n mormânt legături cu zăbrele
Căci nu-i cu putință să-L țină prin ele
În moarte: și-nvie Slăvit, Fiul Său!…

Legarea

Pătrunde-ntristat Mielul Sfânt în grădină…
Coboară-ntunericul în Ghetsimani.
Pășind parcă-n teascul ce stoarce măsline,
Sudoare ca sânge Îi pică-n suspine;
A morții reci lanțuri, cum nu știe nimeni
Îl ferecă zdravăn… și-I prins de dușmani.

Travaliul

Urmează travaliul: Îl duce cu ceata
În „sfântul” Sinod, la Irod, la Pilat
Ce-L judecă-n cele din urmă-n Gabata:
Dorind să-I dea drumul, „se luptă” cu gloata,
Apoi Îl trimite la moarte-n Golgota…
Și-n fața mulțimii, pe mâini s-a spălat…

Jertfa – arderea de tot

Golgota-i aprinsă… încins e altarul…
Sub raze de soare-n arșița de zi
Străpuns este Mielul și-L mistuie jarul…
În inimă simte cum arde pojarul.
E-n clocot Iubirea… fierbinte-I e Harul…
Și-n fine S e s t i n g e strigând: „S-a sfârșit!”

Îngroparea

Veniră spre seară: din Arimateea
Un Iosif; femei, Nicodim, mai curând
Să-L ia de pe cruce. Fusese ideea:
„De Paște să nu se mai spurce Iudeea”…
În pânze de in îmbibară aloea
Și înfășurat Îl așază-n mormânt.

Învierea

Dar Brațul Divin, încărcat cu putere,
Părintele Vieții, Preasfânt Dumnezeu,
Dezleagă-n mormânt legături cu zăbrele
Căci moartea nu poate să-L țină în ele.
Slăvită să fie măreața-nviere!
Și astfel înviase din morți, Fiul Său.

Dorinţă sfântă

Iar azi, când tacit se mai schimbă o filă
A cincizeci şi şaptea-n al meu calendar,
Doresc să-L cunosc în statura-I umilă,
Puterea-nvierii-n ființa-mi labilă,
Cu-a Sale dureri: părtășie deplină
Și parte să am de-nvierea cu har!

26 aprilie 2004

ÎNVIE ÎN INIMA NOASTRĂ

Trecute sunt zile de-amar și de plâns,
Trecută-i și ziua de-odihnă,
De-asemeni și noaptea lipsită de vis
Și lungile ceasuri de groaznic abis…
Trecute-s prin clipe, nădejdi ce s-au stins,
Dar și-a fariseilor tihnă.

Căci Cel sigilat în sinistrul mormânt,
În peștera rece de piatră,
Învie prin clipe: nădejdi și avânt
Și soare în ceasuri de ploaie cu vânt,
În noapte învie-n lumină și cânt…
Învie în inima noastră…

aprilie 1992

URMEAZĂ-L ÎNSPRE DEALUL CĂPĂȚÂNII

De ești un ucenic al lui Hristos,
Treci liniștit pe drumurile lumii,
Senin, cu crucea-n spate, bucuros,
Urmându-L înspre Dealul Căpățânii.

Să fii batjocorit în „Sfânt Sinod”,
Să simți cu El năstrușnica-I ocară:
Scuipat, bătut cu pumni, legat la ochi
Când ne primea „oferta” cea amară!

La stâlpul infamiei să ajungi:
Aici, adânc I se brăzdă spinarea,
Iar spini înfipți pe frunte-n răni adânci
Marcau, cu sânge-n urma Lui, cărarea

Căci crucea noduroasă și prea grea
Storcea de sânge rănile-I din spate
Și pe cărarea înspre Golgota
El cade sub povara de păcate…

Știți? Simon din Cirena fost-a pus
Să-I ducă crucea, însă… nu și spinii…
… Isus, ducându-Și crucea, a ajuns
La locul cel numit „al Căpățânii”.

Și-ntr-o divină pace-adâncă-n duh,
Simțea prin mâini, picioare, prin tendoane,
Ciocane ce aritmic prin văzduh
Vibrau, lovind sinistru în piroane.

Atunci călăi, venindu-le de hac,
Aud uimiți un strigăt de iubire:
„O, Tată, iartă-i căci nu știu ce fac!”
Pentru-a-i trezi curând spre mântuire.

Fixat-au crucea-n solul împietrit
C-un Trup, „priveliște în goliciune”:
Cel Tare, Cel din Dumnezeu venit,
Fusese răstignit prin slăbiciune…

Apoi doar șase ceasuri au urmat
Ce I-au părut cât iadu-o veșnicie;
Ca Fiu de Dumnezeu, El a gustat
Un timp, de Tatăl despărțit să fie.

Când înfiorător se auzi,
Prin spasme-ngrozitoare și suspine:
„Eli, Eli, Lama Sabactani,
De ce te-ndepărtezi, azi de la Mine?!”…

„Mi-e sete!” se-auzi sfâșietor
În ceasul cel torid de la amiază…
„Femeie, iată-Ți Fiul!”… iubitor
O-ncredință lui Ioan, să nu-L mai vază…

„Chiar astăzi tu vei fi cu Mine-n Rai!”
Tâlharului, răspuns îi dete-ndată…
„S-a isprăvit!” răsună-n al Său grai
Lucrarea ce I-a fost încredințată.

Când Capul Și-a plecat, cu barba-n piept,
Pe fruntea Lui, înfipți rămas-au spinii:
„În Mâini Îți dau azi Duhul Meu cel drept!!”
… Și-așa, muri pe Dealul Căpățânii!
*
Rămâi un ucenic al lui Hristos
Și treci tăcut pe drumurile lumii
Senin, cu crucea-n spate, bucuros,
Pe ea să mori… „pe Dealul Căpățânii”!

24 decembrie 2007

CU DOMNUL MEU HRISTOS ÎN GHETSIMANI

Pășeam tăcut, cuprins de-nfiorare
Cu grupul de turiști, români, creștini…
Priveam orice detaliu, orice floare
Și iarba din grădina cu măslini.

Priveam măslinii-mbătrâniți de vremuri:
Mai mult de două mii de ani, mai mult,
Când, fără vreo furtună sau cutremur,
Măslinii fremătau de-un grav tumult,

Căci Cel cuprins de-o groaznică-ntristare
În sufletu-I puternic tulburat,
Ținea în mâna Sa o cupă mare:
„Paharul cu al lumii greu păcat”

Era ceva, precum oțetul, acru,
Ceva spurcat, ca fierea de amar…
Ar fi dorit s-atingă țelu-I sacru
Făr-a mai bea acest cumplit pahar!

„Și-alese trei: pe Iacov, Ioan și Petru
Gândind că Îl vor sprijini un ceas,
Solicitându-i să se roage pentru
A trece victorios acel impas,

Dar, neînțelegându-I tulburarea
Când El cu transpirații se ruga,
Îi prinse oboseala și… visarea…
… Dar, în final, Hristosul t r i u m f a…
*
Iar dup-acest tumult al suferinței,
Sosesc bătrâni, străjerii-n alt tumult,
Cu marii preoți, simbolul credinței,
Cu Iuda, oferindu-I fals sărut…

Se-aud mulțimile gălăgioase:
– Făclii prin întuneric, pâlpâind –
Cuvinte multe, fapte zgomotoase,
Se-aud ciomege, săbii zornăind;

Chiar sabia lui Petru fu-n acțiune
Lovind pe robul Marelui Preot
Tăindu-i o ureche… dar… minune:
„Cel Urmărit” i-o puse iar la loc…

Apoi, ostașii mâinile-I legară
Cu lanțul ce fu p r o p r i u l l o r p ă c a t;
Pe ucenici însă-i eliberară,
Iar El târât la Ana… la Pilat…

De-atunci grădina rămăsese goală
De preoți, de bătrâni și de soldați
Și liniște-așternută este iară;
În schimb, măslinii mult sunt vizitați…
*
Văd grupul de români în contopire
Ori separat, se fotografia
Spre-a-mbogăți albume-n amintire,
Urmând a merge-apoi la Golgota.

Eu am rămas tăcut și singuratic
Sub un măslin bătrân ce ar fi fost,
Spun unii, cel sub care-n mod dramatic
Fierbinte se ruga Isus Hristos…

Și-n timp ce grupul părăsea grădina,
Stătui în urmă sub acel măslin
Să-mi plâng odată-n plus și sincer, vina…
… De-odată ceru-mi strălucea din plin:

Fusese-o liniște desăvârșită…
Măslinii crengile nu-și fremătau
Cu frunza lor lucioasă, ascuțită…
Nici păsări, ciripind, nu se-auzeau…

Dar Ghetsimani ajunse iarăși „plină”
Deși fuseserăm numai… „n o i d o i”
Și nu în noapte ci… lucind l u m i n ă :
„Lumina zilei celei de apoi”

26 aprilie 2011