DOMNUL ISUS: MARE PREOT DUPĂ RÂNDUIALA LUI MELHISEDEC

De aceea să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele desăvârşite…”
(Evrei 6:1)

Apostolul scrie evreilor creştini scrisoarea sa, folosind antiteza, pentru a limpezi marea deosebire dintre ritualurile religioase cu care fuseseră obişnuiţi şi realitatea simbolisticii acestor ritualuri împlinită în Domnul Isus şi jertfa Sa. El abordează astfel şi „Preoţia după rânduiala lui Aaron” diferenţiată net de „Preoţia după rânduiala lui Melhisedec”. Faptul că în capitolul şapte al Epistolei către evrei ne este prezentat Melhisedec, împărat al Salemului, preot al Dumnezeului Prea Înalt, am cercetat textele, puţine de altfel, (Evrei 5.v.5-6; v.10; 6.v.20 – 7.v.1-21; Psalmul 110.v.4; Genesa 14.v. 18-20.) referitoare la el şi rânduiala preoţiei lui. Prin prisma propriilor cugetări, rânduiala preoţiei lui Melhisedec s-a concretizat cu ocazia strălucitei biruinţe pe care Avraam o avusese, cu doar trei sute optsprezece bărbaţi viteji, asupra alianţei celor patru armate victorioase asupra altor cinci armate unite… (Geneza 14.v.1-20, cu accent pe v.18-20). Aşadar:
– Avraam este confruntat cu o mare luptă;
– Melhisedec,- fiind mai întâi împărat al neprihănirii apoi şi împărat al păcii, (conform semnificaţiei numelui) – vine în întâmpinarea lui Avraam, oferind acestuia binecuvântare pentru marea sa victorie;
– Melhisedec binecuvântează şi pe Dumnezeu pentru victoria lui Avraam;
– Melhisedec primeşte zeciuială din partea lui Avraam, drept recunoştinţă pentru cele de mai sus.
Derulându-şi cugetarea, autorul scrisorii intuieşte incapacitatea destinatarilor de a-i înţelege profunzimea mesajului. Începând cu versetul unsprezece al capitolului cinci şi până la sfârşitul capitolului şase, el încearcă să-i ajute, prezentându-le pruncia spirituală prelungită în care se aflau, dar şi cauza acesteia, respectiv învăţătura cu care fuseseră obişnuiţi să se hrănească: doar „lapte”, în comparaţie cu „hrana tare” pe care tocmai le-o prezenta. Conţinutul acestui „lapte” este prezentat în versetele unu şi doi ale capitolului şase şi anume: „adevărurile începătoare ale lui Hristos, …temelia pocăinţei de faptele moarte şi a credinţei în Dumnezeu, învăţătura despre botezuri, (învăţătura) despre punerea mâinilor, (învăţătura) despre învierea morţilor şi (învăţătura) despre judecata veşnică. Persistarea în acest tip de hrană şi deci în pruncia lor, îşi avea obârşia în confuzia enormă în care se găseau cu privire la Domnul Isus ca Mare Preot. Evrei fiind şi (prea) obişnuiţi cu ritualurile religioase din Templul ce încă exista, ei Îl considerau pe Domnul Isus, „Mare Preot după rânduiala lui Aaron”
Aaron (şi succesorii lui), tolerant cu cei neştiutori şi rătăciţi, în calitatea de Mare preot luat dintre oameni şi pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu, trebuia să aducă jertfe, întâi pentru păcatele sale, apoi pentru păcatele poporului. (Evrei 5.v.1-3.) Motivaţia acestor jertfe, o constituia uşurinţa cu care, atât Marele preot cât şi poporul, păcătuia. Rânduiala preoţiei lui Aaron includea deci slujba de a aduce jertfe pentru păcate, fapt care înlesnea păcătuirea, fiindcă, oricum, urma jertfa. Specificul acestei rânduieli facilita aşadar perpetuarea ciclului: „păcătuire – jertfe – păcătuire.
Considerându-L pe Domnul Isus un asemenea Mare Preot, creştinii evrei se complăceau în adevărurile începătoare ale lui Hristos, hrănindu-se cu acest „lapte” pe care Apostolul Petru îl definea, de altfel: „duhovnicesc şi curat” (1 Petru 2.v.2.) după cum şi este. Conţinutul acestui „lapte” (din versetele unu şi doi al capitolului şase) prezintă o ordine logică ba şi obligatorie a începutului procesului de mântuire al păcătoşilor: „pocăinţa de faptele moarte,” apoi „credinţa în Dumnezeu” (care a oferit iertarea păcatelor prin jertfa ispăşitoare a Domnului Isus), apoi „botezul”, apoi… etc. A rămâne însă numai la acestea, înseamnă, chiar şi azi, pruncie, iar Domnul Isus socotit „Mare Preot” însă nu aşa cum l-a numit Dumnezeu cu jurământ: „după rânduiala lui Melsihedec” (Evrei 7,v.21; Psalmul 110 v.4), ci „după rânduiala lui Aaron.” De ce păcătuim cu atâta lejeritate şi ne pocăim, sau nu, după fiecare păcat sau greşeală, fără ( prea) multe probleme de conştiinţă, folosindu-ne de textul: 1 Ioan 2 v.1-2, prin lecturarea lui uşuratică, (necitindu-l cu atenţia şi seriozitatea corespunzătoare) ???!!!
Apostolul Ioan nu ne lasă să înţelegem că putem păcătui, iar Pavel, apostolul, exclamă îngrozit: „să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul ? Nicidecum! (Romani 6.v 1-2).
Apostolul Ioan începe foarte clar: „Copilaşilor”, (adresându-se, după interpretarea mea in acest context, doar „copilaşilor” care abia pot umbla şi care foarte repede cad…) „vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi . Dar dacă cineva a păcătuit avem la Tatăl un Mijlocitor… Acel dacă , implică o situaţie cu totul accidentală. Îmi amintesc de vremea în care fusesem angajat la uzinele chimice din Copşa Mică. Funcţiona o instalaţie nu prea etanşă, de fabricare a acidului cianhidric, un gaz incolor, inodor şi insipid (deci fără culoare, fără miros şi fără gust), considerat unul din cele mai toxice substanţe chimice cunoscute. Muncitorii erau foarte des expuşi morţii prin intoxicare. Simptomele intoxicării se asemănau cu efectele drogurilor de azi (din fericire nu le cunosc ci doar am auzit despre ele). Când se făceau instructajele de protecţia muncii, oamenilor li se prezentau aceste simptome dar şi posibilităţile de salvare. La reverul salopetei se afla o fiolă cu un lichid special. Când omul avea senzaţia de somn şi vis deosebit de plăcut, în loc să mai întârzie în această feerie, trebuia să alerge afară, să-şi taie fiola, ducând-o cu repeziciune la nas pentru inhalarea vaporilor binefăcători, pentru moment, dar care în exces, constituiau un alt pericol de moarte. Aşadar dintr-un pericol în altul. Sărmanii oameni… Atenţie: muncitorul nu avea voie să utilizeze fiola decât în caz de strictă necesitate. Nu se putea juca cu aceasta. La fel ar trebui să înţelegem ceea ce Apostolul Ioan scrisese în textul citat mai sus.

Frumuseţea mesajului transmis evreilor creştini de altădată precum şi nouă, creştinilor de azi, constă în misiunea pe care Domnul Isus o are în calitatea Sa de „ Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec”

Preluând din paragraful de la începutul cugetării, sinteza rânduielii preoţiei lui Melhisedec, doresc să o aplicăm situaţiilor de ispitire cu care suntem confruntaţi zilnic, situaţii în care Domnul Isus, ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec îşi are implicarea Sa. Fiecare ispită înseamnă o înfruntare a căpeteniilor, a domniilor, a stăpânitorilor întunericului acestui veac, a duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti, pe scurt, o înfruntare a uneltirilor diavolului. (Efeseni 6.v.11-12).

Domnul Isus nu rămâne nepăsător faţă de pericolul in care ne aflăm. După cum odinioară Dumnezeu dăduse o mare izbândă lui Avraam, Domnul Isus intervine, dezvăluindu-ne „mijlocul pregătit să ieşim victorioşi din ispită” (1 Corinteni 10 v. 13). „El care fusese ispitit întocmai ca şi noi dar fără păcat” (Evrei 4.v.15 b), „prin faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.” (Evrei 2.v.18). Interesat deci de biruinţa noastră şi oferindu-ne mijlocul pe care El Însuşi l-a utilizat în ispita asemănătoare cu a noastră, Domnul Isus ne asigură marea izbândă a momentului.

Pasul următor, asemenea lui Melhisedec, Marele nostru Preot ne oferă imediat o bogăţie de binecuvântări cereşti în profunzimea duhului nostru, concretizate în plinătatea „dragostei care întrece orice cunoştinţă” (Efeseni 3:19), a „bucuriei negrăite şi strălucite” (1 Petru 1:8) precum şi a „păcii care întrece orice pricepere” (Filipeni 4:7) – superlativul divin al primelor trei din cele nouă aspecte ale „roadei Duhului Sfânt”. (Galateni 5.v.22a )

Ca unul care prin harul lui Dumnezeu am experimentat, (ce-i drept, nu de foarte multe ori) cele prezentate aici, vă mărturisesc autenticitatea acestor adevăruri.

Marele nostru Preot după rânduiala lui Melhisedec va binecuvânta apoi pe Dumnezeu, la dreapta căruia S-a aşezat ca slujitor al Locului prea sfânt. (Evrei 8 v.1-2). Prin biruinţa oferită în ispită, El ne-a pregătit (acomodat), o dată în plus pentru atmosfera acelui „Loc”. Plinătatea spirituală recent experimentată, ne va motiva recunoştinţa printr-o dăruire, mai mult decât zece procente, respectiv în întregime (100%), Lui şi cauzei Sale, iar El, după rânduiala lui Melhisedec, ne-o va primi cu toată satisfacţia, bucuria Sa rămânând în noi iar bucuria noastră devenind astfel deplină (Ioan 15:11).

Dacă în adevăr cugetarea mea corespunde cu cea a autorului scrisorii către evrei, aceasta ar fi „hrana tare,” sau „cuvântul” despre neprihănire (Evrei 5.v.13-14). Noţiunea despre neprihănire (cu sens de „alb, curat, imaculat, strălucitor” vezi Dicţionarul Explicativ al Limbii Române) implică mai multe biruinţe decât înfrângeri în ispite, harul biruinţei fiind mult mai minunat decât harul iertării. Textul din 1 Ioan 2:1-2 îşi are totuşi uzanţa sa, procesul de maturizare fiind suficient de anevoios în vremea noastră, din pricina aceleiaşi confuzii în care persistaseră creştinii evrei de odinioară.

„De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele desăvârşite” (Evrei 5.v.1a)….
Cu dragoste sfântă
Al vostru frate în Domnul Hristos,
Petrică Pleşa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: