Archive for the PETRICĂ PLEŞA – ARTICOLE Category

PUTEREA ÎNVIERII – MESAJ PASCAL

Posted in PENTRU TOŢI PRIETENII BLOGULUI MEU, PETRICĂ PLEŞA - ARTICOLE with tags , , , , , , on 05/05/2013 by Petrică Pleşa
MORMANTUL GOL ESTE DOVADA INVIERII DOMNULUI IISUS HRISTOS

MORMANTUL GOL ESTE DOVADA INVIERII DOMNULUI IISUS HRISTOS

„Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putință să fie ținut de ea”
(Faptele Apostolilor 2:24)

În Cuvântul lui Dumnezeu, Învierea Domnului Isus Hristos o găsim relatată atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament în mod diferenţiat în Evanghelii, în cartea Faptele Apostolilor şi în Epistole. Aspectul profetic din Vechiul Testament avea să fie utilizat de către apostoli, drept argumentare suplimentară şi credibilă iudeilor căror le propovăduiseră Învierea Domnului Isus Hristos.

În Evanghelii, detaliile specifice fiecăruia dintre cei patru evanghelişti zugrăvesc, din punct de vedere istoric, un tablou complet al măreţului şi unicului eveniment din Univers: „Învierea Domnului Hristos”

În cartea Faptele Apostolilor nu există expresia „Hristos a înviat”, în schimb găsim repetată expresia „Dumnezeu L-a înviat…”, oferindu-ni-se o perspectivă de cugetare mai profundă decât cea istorică.

În Epistole, Dumnezeu ne revelează importanţa şi implicaţiile învierii Domnului Hristos în viaţa celor pe care „…după îndurarea Sa cea mare ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi” (1 Petru 1:3b-4). Înţeleg de aici că glorioasa Înviere îşi pune amprenta pe întreaga noastră viaţă, începând cu momentul naşterii din Dumnezeu până în momentul intrării în posesia promisiunilor Sale eterne.

Referindu-mă la cartea Faptele Apostolilor şi la expresia repetată în ea :
„Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii” (vezi motto-ul),
m-am întrebat: „Când şi unde fusese legat Domnul Isus? Despre ce legături este vorba? Cât de puternice fuseseră acestea?”

Citând Psalmul 18:4-5: „Mă înconjuraseră legăturile morţii şi mă îngroziseră râurile pieirii, mă înfăşuraseră legăturile mormântului şi mă prinseseră laţurile morţii”, apoi Psalmul 116:3 „Mă înfăşuraseră legăturile morţii şi m-apucaseră sudorile mormântului; eram pradă necazului şi durerii”, înţelegem fără dificultate că este vorba de împrejurarea în care prelua vinovăţia păcatului întregii omeniri asupra Sa. În grădina Ghetsimani, Domnul Isus „…a început să se înspăimânte şi să se mâhnească foarte tare … cu sufletul cuprins de o întristare de moarte” (Marcu 14v.33b-34a) „…ajuns într-un chin ca de moarte, a început să se roage şi mai fierbinte şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge care cădeau pe pământ” (Luca 22:44). El simţea înfăşurarea îngrozitoare a legăturilor morţii. Înfăşurat cu aceste legături, încărcat cu păcatul lumii, Domnul Isus prins de către ceata de ostaşi, fusese târât la marii preoţi, Ana şi Caiafa, în Sinedriu, apoi la Pilat, la Irod şi din nou la Pilat, care I-au aplicat judecăţi nedrepte, însoţite de batjocuri şi torturi groaznice. Toate acestea, împreună cu procesul înfiorător al crucificării,
au însemnat pedeapsa în locul nostru, al tuturor, au însemnat jertfa de ispăşire pentru păcatul lumii, jertfă de un bun miros, plăcut lui Dumnezeu.
Timp de şase ore pe cruce, ca Miel al lui Dumnezeu, El satisfăcea, concomitent, dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu.

Coborât de pe cruce, trupul Său mort fusese aşezat într-un mormânt.
Mi-aş permite să spun că păcatele fiecărui individ de sub soare, constituie tot atâtea legături ale morţii care L-au înfăşurat în Ghetsimani, toate împreună, formând forţa enormă, păcatul, ce-L ţinuse în mormânt până a treia zi. „Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea”. Intensitatea acestei forţe, nu se poate intui decât prin contrast cu excepţionala descriere pe care apostolul Pavel o face puterii necesare şi folosite de Dumnezeu pentru învierea Domnului Isus: …şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi… care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o in Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi… (Efeseni 1v.17a, 18a, 19-20 a). Astfel, pentru o asemenea forţă a păcatului şi a morţii, era necesară o putere de înviere corespunzătoare, divină, net superioară, traducătorul găsindu-şi cu dificultate cuvintele cele mai potrivite pentru a o descrie… Şi când te gândeşti că aceeaşi Putere a învierii poate fi percepută şi experimentată de către fiecare dintre noi… Apostolul Pavel o cunoscuse, le-o dorea şi credincioşilor din Efes şi se ruga în continuare să o cunoască, în mod personal şi mai mult:

„Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip la învierea din morţi”
(Filipeni 3:10-11)

Poezia următoare, am primit-o din partea lui Dumnezeu în urma cugetării de mai sus, încă în anul 2004 pe când mă aflam în spital, în preajma sărbătorii Învierii Domnului, dorindu-mi de ziua naşterii mele, trăirea acestor binecuvântări divine.

Mediaş
Aprilie 2013

Anunțuri

GRIJA PENTRU TURMĂ ŞI GRIJA PENTRU LUCRĂTORI

Posted in PENTRU TOŢI PRIETENII BLOGULUI MEU, PETRICĂ PLEŞA - ARTICOLE with tags , on 28/12/2012 by Petrică Pleşa

Pastorul cel Bun este Domnul nostru Iisus Hristos

Aş dori ca aceste rânduri să constituie un preambul pentru ceea ce va domina preocupările spirituale din cadrul adunărilor noastre frăţeşti în anul 2013, conform motto-ului convenit şi anume: „Ucenicizare şi păstorire. Grija pentru turmă, grija pentru lucrători.”

„Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi : Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră… de bună voie, după voia lui Dumnezeu… cu lepădare de sine… făcându-vă pildă turmei. Şi când se va arăta Păstorul cel Mare, veţi căpăta cununa care nu se poate veşteji, a slavei.”
(1 Petru 5:1-4).

Vreau să evidenţiez marea recompensă ce ne va surprinde în eternitate şi anume „cununa care nu se poate veşteji, a slavei”. Am mai găsit şi alte cununi: „cununa neprihănirii” oferită de către „Domnul, Judecătorul cel drept… tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui (2 Timotei 4:8 ); „cununa vieţii” oferită tuturor celor ce rabdă ispita ca dovadă a iubirii lor de Dumnezeu (Iacov 1:12) şi respectiv tuturor celor credincioşi până la moarte (Apocalipsa 2:10). Cum vor fi aceste cununi, nu-mi pot închipui, dar tare mult mi le-aş dori. Mi-a atras atenţia, însă, „cununa care nu se poate veşteji, a slavei” (1 Petru 5:4b).
Când, cum, cine şi din ce (sau din cine) se împleteşte această cunună? Iată cugetarea personală ca răspuns la întrebarea de mai sus: „cununa care nu se poate veşteji, a slavei” şi-o pregăteşte fiecare păstor slujind turmei lui Dumnezeu, conform recomandărilor apostolului Petru.

Apostolii şi-au înţeles menirea, dovedind prin cele scrise tesalonicenilor, grija lor părintească faţă de cei cu care erau strâns uniţi prin dragostea divină:

„Noi, fraţilor, după ce am fost despărţiţi câtăva vreme de voi, cu faţa dar nu cu inima, am avut cu atât mai mult dorinţa să vă vedem. Astfel, o dată şi chiar de două ori am voit (eu, Pavel, cel puţin) să venim la voi; dar ne-a împiedicat Satana”
(1 Tesaloniceni 2:17-18)

În virtutea acestei realităţi, Pavel declară imediat:

„Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria sau cununa noastră de slavă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului Isus Hristos, la venirea Lui? Da, voi sunteţi… „
(1 Tesaloniceni 2v.19-20).

Aşadar, alături de celelalte cununi, apostolii vor primi şi această vie şi eternă „cunună care nu se poate veşteji, a slavei”, „împletită” din cei atât de dragi lor, în timp ce supravegheau cu o deosebită grijă, turma pe care o primiseră în păstorire.

SUIND DIN TREAPTĂ-N TREAPTĂ PĂRTĂŞIA
„O cântare a treptelor” –
(după Psalmul 133)

Ce minunat, ce dulce şi plăcut e
Să locuiască fraţii împreună:
E ca o impecabilă cunună
De străvezii şi scumpe diamante.

Pe când Hermonu-nalţă fruntea-i albă
Înzăpezită peste lanţ de munte,
În haruri mii coboară daruri multe
Ca mii de sori sclipind în roua-i dalbă.

De mare preţ precum fu untdelemnul
Pe capul lui Aaron, odinioară,
Pe margini de veşminte şi-azi coboară
Purtând în el, duhovnicesc însemnul:

„Acolo, Domnul, binecuvântare
Oferă-n unitate şi frăţie
Ca Roua Dimineţii ce-n vecie
Pe Muntele Sion va să coboare…”
(Psalmul 133:3 şi Evrei 12:22)

***
Ce minunat, ce dulce şi plăcut e
Să locuiască fraţii împreună:
E ca o impecabilă cunună
„Din sfinţi şi sfinte”, scumpe diamante.

Petrică Pleşa noiembrie 2012

DUHUL SFÂNT ŞI RUGĂCIUNEA

Posted in PENTRU TOŢI PRIETENII BLOGULUI MEU, PETRICĂ PLEŞA - ARTICOLE with tags , , , , , , , on 19/10/2012 by Petrică Pleşa

DUHUL SFANT SI RUGACIUNEA

Referindu-mă tot la punctul trei din „Informarea de la lucrările Consiliului Naţional” (16-17 martie a.c. – Braşov ) „Transformarea caracterului prin Biblie”, (a se vedea revista „Calea Credinţei”, ianuarie-aprilie 2012) aş dori să punctez pe scurt importanţa Duhului Sfânt şi a rugăciunii pentru atingerea acestui deziderat.

Textul de bază al cugetării este : Evrei 9:1-9 (m-aş bucura să-l citiţi acum) şi pornesc de la versetul 9 :

„Aceasta era o asemănare pentru vremurile de acum când se aduc daruri şi jertfe care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta, la desăvârşirea cerută de cugetul lui”

Cele două lucruri prezentate comparativ sunt „Cortul Întâlnirii” ridicat de Moise în pustia Sinai după chipul ce i se arătase pe munte (Exodul 25:9; 25:40; 26:30; 27:8), pe de-o parte şi Templul lui Solomon şi respectiv al lui Zorobabel, ultimul încă în funcţiune în momentul scrierii epistolei, însă dărâmat după un timp scurt. Pasajul din capitolul 9:1-9 prezintă succint Locul Sfânt şi Locul Prea Sfânt. Acesta din urmă avea „un altar de aur pentru tămâie, chivotul legământului…” şi, vorba autorului: „Nu este vremea să vorbim acum cu de-amănuntul despre aceste lucruri” (9.v.5 b)

Pe altarul de aur pentru tămâiere trebuia să fie arsă în mod permanent tămâie mirositoare (preparată după o reţetă unică specială, de o valoare simbolistică excepţională vizând rugăciunile noastre) conform textelor: Exodul 30:7-8; v.34-35.
Corespondentul din noi al Locului Prea Sfânt din Cortul Întâlnirii apoi din cele două Temple vechi testamentale, dărâmate, îl reprezintă duhul nostru din Templul Duhului Sfânt al trupului nostru:

„Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt…?”
(1 Corinteni 6:19 etc).

În duhul nostru are loc adevărata închinare plăcută lui Dumnezeu după spusele Domnului Isus în discuţia cu femeia samariteancă:

„Dar vine ceasul şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să se închine în duh şi în adevăr”
(Ioan 4:23-24).

În acest loc prea sfânt din noi, prin analogie cu lăcaşurile de închinare mai sus amintite, se află şi „altarul de aur pentru tămâiere”. Tămâia de altădată, simbolizează „rugăciunile sfinţilor, ale tuturor sfinţilor”, aşa cum este scris în Apocalipsa lui Ioan 5:8-9

„Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ, având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă şi ziceau:
„Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat…”

Tot în Apocalipsa 8:3-4 este scris:

„Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea Scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor.”

Pe altarul profund al inimilor noastre, aceste rugăciuni trebuie aduse necurmat, („Rugaţi-vă neîncetat” 1 Tesaloniceni 5:17 etc) precum tămâia mirositoare preparată în condiţiile (simbolice ale) „meşteşugului făcătorului de mir: să fie sărată, curată şi sfântă” ( Exodul 30:35 ). Doar în aceste condiţii, „rugăciuni sărate, (tot ce veţi cere cu credinţă : Matei 21:22; Iacov 5:15;), rugăciuni curate (rugăciunea fierbinte a celui neprihănit: Iacov 5:16; când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva…: Marcu 11:25) şi rugăciuni sfinte (rugaţi-vă prin Duhul Sfânt (Iuda v.20), aşadar, numai astfel de rugăciuni vor ajunge „captate” în potirele de aur din Cer, vor ajunge pe Altarul de aur care este înaintea Scaunului de Domnie al lui Dumnezeu din Locul Prea Sfânt al Adevăratului Cort care a fost ridicat nu de om ci de Domnul (Evrei 8:2).

Aş dori să-mi închei cugetarea printr-o întrebare serioasă:

CARE ESTE SITUAŢIA TEMPLULUI TRUPULUI TĂU (ŞI AL MEU) ÎN CALITATE DE TEMPLU AL DUHULUI SFÂNT, VIZÂND STAREA ALTARULUI PENTRU TĂMÂIERE DIN EL ?

Vă prezint în final, versificat şi alegoric, ceva ce, încă în frageda mea copilărie, fratele Nelu Guşu din Braşov ne-a prezentat prin predica sa, reamintindu-i-o spre înviorare.
Poezia mi-am compus-o la împlinirea a 63 de ani de viaţă.

SĂ NU AJUNG NICICUM, NICICÂND,
UN TEMPLU-N DĂRÂMARE

„Ah! Altarele Tale, Doamne al Oştirilor,
Împăratul meu şi Dumnezeul meu!”
(Psalm 84:3)

Cugetător la lucrurile sfinte,
De Templul Celui Sfânt preocupat,
Citind istoria de mai-nainte
Cum templele pe rând s-au dărâmat,

Ar fi dorit să vadă-n ilustrare
Prin prisma unui pictor genial
Unul din vechiul templu-n dărâmare
Solicitând în grabă, aşadar,

Pictură încă nemaiîntâlnită
Sinistru-avea să fie-acel tablou
Ce în curând drept l e c ţ i e e x p l i c i t ă
Avea să-l aibă-un prieten drept cadou…

Cum zilele treceau încet, agale,
Clientul îşi imagina, „visând”
Acoperiş zburând prin vânt, rafale,
Coloane de susţinere… căzând…

…Şi în sfârşit sosise autorul…
Clientul, cu un gest nerăbdător,
Grăbit luă din mâna lui, tabloul,
Vorbindu-i agitat, dar şi-n umor:

„Ce văd aici, nu are-asemănare
Cu ceea ce-am cerut să îmi lucrezi;
Tu îmi prezinţi un templu «în picioare»…
N-ai înţeles? Ori n-ai ştiut să pictezi?”

„Te rog”, răspunse pictorul, „aşteaptă…
Analizează ce e mai divin
Aici în templu: altaru-n partea dreaptă!…
… Priveşte!… Vezi ceva… ceva subtil?”

…T â r z i u… observă cum, cu-ndemânare
Păianjenu-şi ţesu în mod discret
O pânză pe altar… şi-n d ă r â m a r e
Văzuse templul, pictoru-nţelept…

Să nu ajung nicicum, nicicând,
Un templu-n dărâmare!

26 aprilie 2010

Click AICI pentru versiunea audio a poeziei de mai sus !

BIBLIA – BAZA EDUCAŢIEI CREŞTINE

Posted in PENTRU TOŢI PRIETENII BLOGULUI MEU, PETRICĂ PLEŞA - ARTICOLE on 19/06/2012 by Petrică Pleşa

Biblia - Sfanta Scriptura - Cartea noastra de capatai

O componentă de seamă a educaţiei creştine o constituie formarea caracterului după etalonul biblic (a se vedea punctul 3 al „Informării…” de la pagina 20 a revistei „Calea Credinţei” nr. 380-381, ianuarie-aprilie 2012). Printre însuşirile esenţiale ale caracterului creştin se numără şi „integritatea”. Aş dori să o prezint sub trei aspecte:

(I) aspectul curăţiei cugetului
(II) aspectul îndrăznelii sfinte
(III) aspectul stopării oricărei forme de compromis linguşitor, vizând relaţiile dintre oameni.

I. În ce priveşte curăţia cugetului, aceasta este legată strâns de credinţa adevărată. Iată câteva texte care oglindesc curăţia cugetului creştinului:

„…dragostea care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută.” (1 Tim. 1:5);
„…şi să păstrezi credinţa şi un cuget curat, pe care unii l-au pierdut şi au căzut din credinţă” (1 Tim. 1:19);
„…ci să păstreze taina credinţei într-un cuget curat” (1 Tim. 3:9);
„Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă şi să nu te faci părtaş păcatelor altora; pe tine însuţi păzeşte-te curat.” (1 Tim. 5:22);
„Mulţumesc lui Dumnezeu, căruia Îi slujesc cu un cuget curat, din moşi strămoşi…” (2 Tim. 1:3);
„Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor…” (Rom. 9:1);
„Lauda noastră este mărturia pe care ne-o dă cugetul nostru că ne-am purtat în lume, şi mai ales faţă de voi, cu o sfinţenie şi curăţie de inimă date de Dumnezeu…” (2 Cor. 1:12);
„Pavel s-a uitat ţintă la sobor şi a zis: „Fraţilor, eu am vieţuit cu toată curăţia cugetului meu înaintea lui Dumnezeu, până în ziua aceasta…” Marele preot Anania a poruncit celor ce stăteau lângă el să-l lovească peste gură. Atunci Pavel i-a zis: „Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Tu şezi să mă judeci după Lege, şi porunceşti să mă lovească, împotriva Legii!” Cei ce stăteau lângă el, i-au zis: „Îţi baţi joc de marele preot al lui Dumnezeu?” Şi Pavel a zis: „N-am ştiut, fraţilor, că este marele preot…” (Fapte 23 v.1:5).

Pavel stătea cu şira spinării dreaptă, cu fruntea sus şi cu ochii aţintiţi la cei ce-l ascultau, dată fiind curăţia cugetului pe care o declara cu toată îndrăzneala şi nu cu diplomaţia unei viclenii sfidătoare, ostentative, întâlnită azi în mod perfid la tot pasul. Mărturia lui a provocat o ripostă rapidă şi dură din partea marelui preot. Mă întreb, de ce oare Pavel nu recunoscu pe Anania ca mare preot? Să-i fi lipsit uniforma?… I-a lipsit cu siguranţă însuşirea de caracter atât de deranjantă pe care Pavel tocmai o declarase şi pe care, în calitate de mare preot, Anania ar fi trebuit să o exteriorizeze. Ce bine însă i s-a potrivit calificativul de „perete văruit”.

„Îţi mărturisesc că slujesc Dumnezeului părinţilor mei, după Calea pe care ei o numesc partidă; eu cred tot ce este scris în Lege şi în Proroci şi am în Dumnezeu nădejdea aceasta, pe care o au şi ei înşişi, că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi. De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.” (Fapte 24:14-16).

Minunata mărturisire a apostolului Pavel din versetul 16 are la bază trei motivaţii fundamentale: (1) slujise lui Dumnezeu, (2) crezuse tot (şi nu doar selectiv) ce era scris în Lege şi în Proroci, (3) avea nădejdea puternică în învierea celor drepţi şi a celor nedrepţi. Astfel de motivaţii pot fi şi pentru noi suficiente, pentru a avea permanent un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.

II. Aspectul îndrăznelii sfinte, sunt suficiente citatele de mai jos :

„Când au văzut ei îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan, s-au mirat, întrucât ştiau că erau oameni necărturari şi de rând; şi au priceput că fuseseră cu Isus.” (Fapte 4:13);

„Pentru că cei ce slujesc bine ca diaconi dobândesc un loc de cinste şi o mare îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus.” (1 Tim 3:13);

„Fiindcă avem, dar, o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăzneală” (2 Cor. 3:12);

„Eu, Pavel, vă rog, prin blândeţea şi bunătatea lui Hristos – eu, cel „smerit când sunt de faţă în mijlocul vostru, şi plin de îndrăzneală împotriva voastră, când sunt departe”… (2 Cor. 10:1).

III. Comportamentul linguşitor

„Omul darnic are mulţi linguşitori şi toţi sunt prieteni cu cel ce dă daruri.” (Prov. 19:6);
„Limba mincinoasă urăşte pe cei pe care-i doboară ea, şi gura linguşitoare pregăteşte pieirea.” (Prov. 26:28);
„Cine mustră pe alţii găseşte mai multă bunăvoinţă pe urmă, decât cel cu limba linguşitoare.” (Prov. 28:23);
Cine linguşeşte pe aproapele său îi întinde un laţ sub paşii lui.” (Prov. 29:5);
„Nu voi căuta la înfăţişare, nu voi linguşi pe nimeni; căci nu ştiu să linguşesc: altfel, într-o clipită m-ar lua Ziditorul meu.” (Iov 32:21-22).

Iată şi câteva citate celebre despre ipocrizie şi linguşire:

„Cine știe să lingușească știe și să calomnieze.” (Napoleon Bonaparte)
„Lingușirea este mai periculoasă decât ura.” (Baltasar Gracian)
„Investim elogiile cum investim și banii, pentru a ne fi restituite cu dobândă.” (Jules Renard)
„Mulţi îşi ascund caracterul fals şi viclean, adaptându-se la împrejurări. Dar totdeauna timpul scoate la iveală caracterul fiecăruia.” (Theognis)

REVELAŢII INTERESANTE

Posted in PETRICĂ PLEŞA - ARTICOLE on 20/02/2012 by Petrică Pleşa

REVELAŢIA DIN CASA DOMNULUI

Isaia 6.V.1-11

1. In anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, si poalele mantiei Lui umpleau Templul.
2. Serafimii stăteau deasupra Lui, si fiecare avea sase aripi: cu doua îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele, şi cu două zburau.
3. Strigau unul la altul si ziceau: “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!”
4. Şi se zguduiau uşorii uşii de glasul care răsuna, si Casa s-a umplut de fum.
5. Atunci am zis: “Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc in mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!”
6. Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins in mână, pe care-l luase cu cleştele de pe altar.
7. Mi-a atins gura cu el şi a zis: “Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtata si păcatul tău este ispăşit!”
8. Am auzit glasul Domnului, întrebând: “Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” Eu am răspuns: “Iată-mă, trimite-mă!”

Ce revelaţie glorioasă, ce privelişte emoţionantă, ce recunoaştere a vinovăţiei, ce purificare dureroasă… Mă aşteptam să fie urmate de ceva superb, încântător… Şi totuşi mesajul şi misiunea primite de Isaia ne şochează:

9. “Du-te si spune poporului acestuia: “Într-una veţi auzi, si nu veţi înţelege; într-una veţi vedea, si nu veţi pricepe!” 10. Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i ochii, ca sa nu vadă cu ochii, sa n-audă cu urechile, sa nu înţeleagă cu inima, sa nu se întoarcă la Mine, si sa nu fie tămăduit.”
11. Si eu am întrebat: “Pană când, Doamne?…”

Răspunsul nu este concretizat în termeni cronologici… După şapte secole, blestemul lui Isaia persistă, fiind sesizat de Însuşi Domnul Isus, toţi evangheliştii citându-l; vezi: „Matei 13.v.13-15; Marcu 4.v.12 ; Luca 8.v.10; Ioan 12.v.40- 41.

Într-o împrejurare, Domnul Isus vorbind (în limba lor), chiar ucenici de-ai Săi, neînţelegându-L, rostesc:
„Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?” (Ioan 6.v.60)
În virtutea aceluiaşi „ blestem,” pe când Dumnezeu Tatăl vorbise poporului prezent: „L-am proslăvit şi-L voi mai proslăvi”, unii auziseră doar un tunet iar alţii ziseseră că un înger ar fi vorbit, în vreme ce Domnul Isus specifica: „Nu pentru Mine s-a auzit glasul acesta ci pentru voi” (Ioan 12.v.28-30)… Ce trist: cei cărora li se adresase glasul, nu-i recepţionaseră mesajul, confundându-l cu total altceva… şi asemenea exemple se mai pot da…

REVELAŢIA DE PE DRUMUL ÎNSPRE DAMASC
Faptele Apostolilor 9.v.1-8

1. Dar Saul sufla încă ameninţarea si uciderea împotriva ucenicilor Domnului. S-a dus la marele preot
2. si i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii umblând pe Calea credinţei, atât bărbaţi, cât si femei, să-i aducă legaţi la Ierusalim.
3. Pe drum, când s-a apropiat de Damasc, deodată a strălucit o lumină din cer in jurul lui.
4. El a căzut la pământ şi a auzit un glas care-i zicea: “Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?”
5. “Cine eşti Tu, Doamne?”, a răspuns el. Si Domnul a zis: “Eu sunt Isus pe care-L prigoneşti. Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş.”
6. Tremurând şi plin de frică, el a zis: “Doamne, ce vrei sa fac?” “Scoală-te”, i-a zis Domnul, “intră în cetate, şi ţi se va spune ce trebuie sa faci.”
7. Oamenii care-l însoţeau au rămas încremeniţi; auzeau in adevăr glasul, dar nu vedeau pe nimeni.
8. Saul s-a sculat de la pământ; si, măcar că ochii îi erau deschişi, nu vedea nimic. L-au luat de mâini şi l-au dus in Damasc.
Faptele Apostolilor 22.v.6-9
6. Când eram pe drum si mă apropiam de Damasc, deodată, pe la amiază, a strălucit împrejurul meu o mare lumina din cer.
7. Am căzut la pământ si am auzit un glas care-mi zicea: “Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?”
8. “Cine eşti, Doamne?”, am răspuns eu. Si El mi-a zis: “Eu sunt Isus din Nazaret pe care-L prigoneşti.”
9. Cei ce erau cu mine au văzut bine lumina si s-au înfricoşat; dar n-au auzit glasul Celui ce vorbea.

Faptele Apostolilor 26.v.12-18.
12. In acest scop, m-am dus la Damasc, cu putere si învoire de la preoţii cei mai de seamă.
13. Pe la amiază, împărate, pe drum, am văzut strălucind împrejurul meu şi împrejurul tovarăşilor mei o lumină din cer, a cărei strălucire întrecea pe a soarelui.
14. Am căzut cu toţii la pământ; şi eu am auzit un glas care-mi zicea in limba evreiască: “Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti? Îţi este greu să arunci cu piciorul înapoi in vârful unui ţepuş.”
15. “Cine eşti, Doamne?”, am răspuns eu. Si Domnul a zis: “Eu sunt Isus pe care – L prigoneşti.
16. Dar scoală – te şi stai în picioare; căci M-am arătat ţie, ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât şi al lucrurilor pe care Mă vei vedea făcându-le.
17. Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul Neamurilor la care te trimit,
18. ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa in Mine, iertare de păcate si moştenirea împreună cu cei sfinţiţi.”

Citind cu atenţie cele trei pasaje din cartea al cărei autor este Luca, s-ar putea ridica întrebarea:
„Auziseră tovarăşii de drum ai lui Saul, glasul ce vorbise din cer, câtă vreme in capitolul 9.v.7. se relatează că , iar în capitolul 22.v.9. ?”
Încerc o explicaţie la această aparentă nedumerire (să nu-i spun contradicţie)
Cu siguranţă grupul era format din evrei aflaţi încă sub „blestemul” lui Isaia care includea: „…veţi auzi şi nu veţi înţelege… veţi vedea şi nu veţi pricepe” ! Aşadar „auzirea glasului” însemnase ceva sonor dar neînţeles de către însoţitori, fiind înţeles doar de cel căruia i se adresase în mod expres; de asemenea, lumina pe care toţi o văzuseră şi care-i înspăimântase, motivându-le căderea la pământ, orbise ochii doar ai lui Saul, pătrunzând şi descoperindu-i realitatea sumbră a conştiinţei vizavi de perfecţiunea „Interlocutorului” său. Aceasta i-a provocat pocăinţa, primind iertare pentru grozăvia păcatului, cugetul fiindu-i curăţit prin sângele ispăşitor al Mielului lui Dumnezeu, respectiv: „Isus din Nazaret pe care–L prigonea.”
Aşadar, una este să auzi ceva şi alta este ca ceea ce auzi să şi înţelegi!

Comparând cele două revelaţii: „Revelaţia din Casa Domnului” primită de Isaia şi „Revelaţia de pe drumul înspre Damasc” primită de Saul (viitorul Pavel), remarcăm câteva aspecte comune:

– gloria divină;
– atitudinea smerită a celor doi
– conţinutul mesajului care, însă, diferă prin contrastul lor evident;
aşadar, Isaia: „Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i ochii ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine şi să nu fie tămăduit” (Isaia 6 v. 10 )
…iar Saul: „Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul neamurilor la care te trimet, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi.” ( Faptele Apostolilor 26 v. 17-18 )

Cum a orbit Isaia ochii poporului şi cum a astupat urechile acestuia pentru cele spirituale, nu-mi pot explica; observ însă cum tot mai mulţi creştini provoacă acest fenomen spiritual mulţimilor ce îi înconjoară, fără revelaţie ori mesaj divin, ba chiar invers.

Prin exemplul personal, Apostolul Pavel îşi îndeplinise excepţional misiunea primită în revelaţia de mai sus. Astfel, el scrie: ”Călcaţi pe urmele mele… (1 Corinteni 11:1) sau: „…pentru ca Isus Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Sa răbdare, ca o pildă celor ce ar crede in El, în urmă, ca să capete viaţa veşnică.” (1 Tim.1:16)

În ce ne priveşte, noi ar trebui să începem cu smerenie şi pocăinţă, continuând cu auzirea glasului Duhului Sfânt; aceasta va duce la transformarea noastră în chipul slavei Sale (2 Corinteni 3:18), contribuind astfel la „deschiderea ochilor” şi „desfundarea urechilor” altora spre mântuire, altmintrelea vom contribui la actualizarea „blestemului” lui Isaia, atrăgându-ne, bineînţeles, pedeapsa…

Fie ca rândurile mele să-şi atingă scopul scontat! Amin.

DOMNUL ISUS: MARE PREOT DUPĂ RÂNDUIALA LUI MELHISEDEC

Posted in PETRICĂ PLEŞA - ARTICOLE on 19/02/2012 by Petrică Pleşa

De aceea să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele desăvârşite…”
(Evrei 6:1)

Apostolul scrie evreilor creştini scrisoarea sa, folosind antiteza, pentru a limpezi marea deosebire dintre ritualurile religioase cu care fuseseră obişnuiţi şi realitatea simbolisticii acestor ritualuri împlinită în Domnul Isus şi jertfa Sa. El abordează astfel şi „Preoţia după rânduiala lui Aaron” diferenţiată net de „Preoţia după rânduiala lui Melhisedec”. Faptul că în capitolul şapte al Epistolei către evrei ne este prezentat Melhisedec, împărat al Salemului, preot al Dumnezeului Prea Înalt, am cercetat textele, puţine de altfel, (Evrei 5.v.5-6; v.10; 6.v.20 – 7.v.1-21; Psalmul 110.v.4; Genesa 14.v. 18-20.) referitoare la el şi rânduiala preoţiei lui. Prin prisma propriilor cugetări, rânduiala preoţiei lui Melhisedec s-a concretizat cu ocazia strălucitei biruinţe pe care Avraam o avusese, cu doar trei sute optsprezece bărbaţi viteji, asupra alianţei celor patru armate victorioase asupra altor cinci armate unite… (Geneza 14.v.1-20, cu accent pe v.18-20). Aşadar:
– Avraam este confruntat cu o mare luptă;
– Melhisedec,- fiind mai întâi împărat al neprihănirii apoi şi împărat al păcii, (conform semnificaţiei numelui) – vine în întâmpinarea lui Avraam, oferind acestuia binecuvântare pentru marea sa victorie;
– Melhisedec binecuvântează şi pe Dumnezeu pentru victoria lui Avraam;
– Melhisedec primeşte zeciuială din partea lui Avraam, drept recunoştinţă pentru cele de mai sus.
Derulându-şi cugetarea, autorul scrisorii intuieşte incapacitatea destinatarilor de a-i înţelege profunzimea mesajului. Începând cu versetul unsprezece al capitolului cinci şi până la sfârşitul capitolului şase, el încearcă să-i ajute, prezentându-le pruncia spirituală prelungită în care se aflau, dar şi cauza acesteia, respectiv învăţătura cu care fuseseră obişnuiţi să se hrănească: doar „lapte”, în comparaţie cu „hrana tare” pe care tocmai le-o prezenta. Conţinutul acestui „lapte” este prezentat în versetele unu şi doi ale capitolului şase şi anume: „adevărurile începătoare ale lui Hristos, …temelia pocăinţei de faptele moarte şi a credinţei în Dumnezeu, învăţătura despre botezuri, (învăţătura) despre punerea mâinilor, (învăţătura) despre învierea morţilor şi (învăţătura) despre judecata veşnică. Persistarea în acest tip de hrană şi deci în pruncia lor, îşi avea obârşia în confuzia enormă în care se găseau cu privire la Domnul Isus ca Mare Preot. Evrei fiind şi (prea) obişnuiţi cu ritualurile religioase din Templul ce încă exista, ei Îl considerau pe Domnul Isus, „Mare Preot după rânduiala lui Aaron”
Aaron (şi succesorii lui), tolerant cu cei neştiutori şi rătăciţi, în calitatea de Mare preot luat dintre oameni şi pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu, trebuia să aducă jertfe, întâi pentru păcatele sale, apoi pentru păcatele poporului. (Evrei 5.v.1-3.) Motivaţia acestor jertfe, o constituia uşurinţa cu care, atât Marele preot cât şi poporul, păcătuia. Rânduiala preoţiei lui Aaron includea deci slujba de a aduce jertfe pentru păcate, fapt care înlesnea păcătuirea, fiindcă, oricum, urma jertfa. Specificul acestei rânduieli facilita aşadar perpetuarea ciclului: „păcătuire – jertfe – păcătuire.
Considerându-L pe Domnul Isus un asemenea Mare Preot, creştinii evrei se complăceau în adevărurile începătoare ale lui Hristos, hrănindu-se cu acest „lapte” pe care Apostolul Petru îl definea, de altfel: „duhovnicesc şi curat” (1 Petru 2.v.2.) după cum şi este. Conţinutul acestui „lapte” (din versetele unu şi doi al capitolului şase) prezintă o ordine logică ba şi obligatorie a începutului procesului de mântuire al păcătoşilor: „pocăinţa de faptele moarte,” apoi „credinţa în Dumnezeu” (care a oferit iertarea păcatelor prin jertfa ispăşitoare a Domnului Isus), apoi „botezul”, apoi… etc. A rămâne însă numai la acestea, înseamnă, chiar şi azi, pruncie, iar Domnul Isus socotit „Mare Preot” însă nu aşa cum l-a numit Dumnezeu cu jurământ: „după rânduiala lui Melsihedec” (Evrei 7,v.21; Psalmul 110 v.4), ci „după rânduiala lui Aaron.” De ce păcătuim cu atâta lejeritate şi ne pocăim, sau nu, după fiecare păcat sau greşeală, fără ( prea) multe probleme de conştiinţă, folosindu-ne de textul: 1 Ioan 2 v.1-2, prin lecturarea lui uşuratică, (necitindu-l cu atenţia şi seriozitatea corespunzătoare) ???!!!
Apostolul Ioan nu ne lasă să înţelegem că putem păcătui, iar Pavel, apostolul, exclamă îngrozit: „să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul ? Nicidecum! (Romani 6.v 1-2).
Apostolul Ioan începe foarte clar: „Copilaşilor”, (adresându-se, după interpretarea mea in acest context, doar „copilaşilor” care abia pot umbla şi care foarte repede cad…) „vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi . Dar dacă cineva a păcătuit avem la Tatăl un Mijlocitor… Acel dacă , implică o situaţie cu totul accidentală. Îmi amintesc de vremea în care fusesem angajat la uzinele chimice din Copşa Mică. Funcţiona o instalaţie nu prea etanşă, de fabricare a acidului cianhidric, un gaz incolor, inodor şi insipid (deci fără culoare, fără miros şi fără gust), considerat unul din cele mai toxice substanţe chimice cunoscute. Muncitorii erau foarte des expuşi morţii prin intoxicare. Simptomele intoxicării se asemănau cu efectele drogurilor de azi (din fericire nu le cunosc ci doar am auzit despre ele). Când se făceau instructajele de protecţia muncii, oamenilor li se prezentau aceste simptome dar şi posibilităţile de salvare. La reverul salopetei se afla o fiolă cu un lichid special. Când omul avea senzaţia de somn şi vis deosebit de plăcut, în loc să mai întârzie în această feerie, trebuia să alerge afară, să-şi taie fiola, ducând-o cu repeziciune la nas pentru inhalarea vaporilor binefăcători, pentru moment, dar care în exces, constituiau un alt pericol de moarte. Aşadar dintr-un pericol în altul. Sărmanii oameni… Atenţie: muncitorul nu avea voie să utilizeze fiola decât în caz de strictă necesitate. Nu se putea juca cu aceasta. La fel ar trebui să înţelegem ceea ce Apostolul Ioan scrisese în textul citat mai sus.

Frumuseţea mesajului transmis evreilor creştini de altădată precum şi nouă, creştinilor de azi, constă în misiunea pe care Domnul Isus o are în calitatea Sa de „ Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec”

Preluând din paragraful de la începutul cugetării, sinteza rânduielii preoţiei lui Melhisedec, doresc să o aplicăm situaţiilor de ispitire cu care suntem confruntaţi zilnic, situaţii în care Domnul Isus, ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec îşi are implicarea Sa. Fiecare ispită înseamnă o înfruntare a căpeteniilor, a domniilor, a stăpânitorilor întunericului acestui veac, a duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti, pe scurt, o înfruntare a uneltirilor diavolului. (Efeseni 6.v.11-12).

Domnul Isus nu rămâne nepăsător faţă de pericolul in care ne aflăm. După cum odinioară Dumnezeu dăduse o mare izbândă lui Avraam, Domnul Isus intervine, dezvăluindu-ne „mijlocul pregătit să ieşim victorioşi din ispită” (1 Corinteni 10 v. 13). „El care fusese ispitit întocmai ca şi noi dar fără păcat” (Evrei 4.v.15 b), „prin faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.” (Evrei 2.v.18). Interesat deci de biruinţa noastră şi oferindu-ne mijlocul pe care El Însuşi l-a utilizat în ispita asemănătoare cu a noastră, Domnul Isus ne asigură marea izbândă a momentului.

Pasul următor, asemenea lui Melhisedec, Marele nostru Preot ne oferă imediat o bogăţie de binecuvântări cereşti în profunzimea duhului nostru, concretizate în plinătatea „dragostei care întrece orice cunoştinţă” (Efeseni 3:19), a „bucuriei negrăite şi strălucite” (1 Petru 1:8) precum şi a „păcii care întrece orice pricepere” (Filipeni 4:7) – superlativul divin al primelor trei din cele nouă aspecte ale „roadei Duhului Sfânt”. (Galateni 5.v.22a )

Ca unul care prin harul lui Dumnezeu am experimentat, (ce-i drept, nu de foarte multe ori) cele prezentate aici, vă mărturisesc autenticitatea acestor adevăruri.

Marele nostru Preot după rânduiala lui Melhisedec va binecuvânta apoi pe Dumnezeu, la dreapta căruia S-a aşezat ca slujitor al Locului prea sfânt. (Evrei 8 v.1-2). Prin biruinţa oferită în ispită, El ne-a pregătit (acomodat), o dată în plus pentru atmosfera acelui „Loc”. Plinătatea spirituală recent experimentată, ne va motiva recunoştinţa printr-o dăruire, mai mult decât zece procente, respectiv în întregime (100%), Lui şi cauzei Sale, iar El, după rânduiala lui Melhisedec, ne-o va primi cu toată satisfacţia, bucuria Sa rămânând în noi iar bucuria noastră devenind astfel deplină (Ioan 15:11).

Dacă în adevăr cugetarea mea corespunde cu cea a autorului scrisorii către evrei, aceasta ar fi „hrana tare,” sau „cuvântul” despre neprihănire (Evrei 5.v.13-14). Noţiunea despre neprihănire (cu sens de „alb, curat, imaculat, strălucitor” vezi Dicţionarul Explicativ al Limbii Române) implică mai multe biruinţe decât înfrângeri în ispite, harul biruinţei fiind mult mai minunat decât harul iertării. Textul din 1 Ioan 2:1-2 îşi are totuşi uzanţa sa, procesul de maturizare fiind suficient de anevoios în vremea noastră, din pricina aceleiaşi confuzii în care persistaseră creştinii evrei de odinioară.

„De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele desăvârşite” (Evrei 5.v.1a)….
Cu dragoste sfântă
Al vostru frate în Domnul Hristos,
Petrică Pleşa

PENIEL – MEDIAŞ 2003

Posted in PENTRU TOŢI PRIETENII BLOGULUI MEU, PETRICĂ PLEŞA - ARTICOLE, PETRICĂ PLEŞA - DIVERSE on 16/06/2011 by Petrică Pleşa

IACOV ÎNCEARCĂ SĂ SE LUPTE CU ÎNGERUL

„Iacov a pus locului aceluia numele Peniel (adică Faţa lui Dumnezeu); „căci”, a zis el, „am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă şi am rămas cu viaţă”…”

(Geneza 32:30)

PENIEL este numele cel mai potrivit ales de Iacov pentru a denumi locul în care, luptându-se cu un om şi fiind învingător în prima fază, este înfrânt categoric de acesta în faza a doua prin lovitura decisivă primită în coapsă, lovitură ce i-a pricinuit şchiopătarea. În final, el realizase că nu se luptase cu un om ci chiar cu Dumnezeu, declarând: „am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă şi totuşi am scăpat cu viaţă”. Iacov a pus locului aceluia numele „Peniel” (Faţa Lui Dumnezeu) vezi Geneza 32:30

Adevăratul „Peniel” este total diferit de ceea ce unii se încumetă să denumească locuri, biserici, societăţi, acţiuni creştine, fără nici o tangenţă cu realitatea istorico-biblică a acestui nume.

Am trăit ceva asemănător cu ceea ce a trăit Iacov, în seara zilei de 30 Decembrie 2003 în casa mea. Primisem o lovitură dură în natura mea când, prin intermediul unui om, Dumnezeu m-a smerit. El s-a luptat cu mine şi m-a înfrânt. Am simţit imediat şi efectiv prezenţa Sa în întreaga mea fiinţă. Această realitate mi-a inspirat poezia „Peniel – Faţa lui Dumnezeu”, pe care o prezint în cele ce urmează.

Dumnezeu să-ţi ofere un astfel de loc pentru a gusta şi apoi a continua să rămâi, delectându-te întreaga viaţă la „Peniel”- „Faţa Lui Dumnezeu”, numele cel mai potrivit pentru acel loc.

PENIEL – FAŢA LUI DUMNEZEU

Geneza 32:21-32

Trimise Iacov toată avuţia
Considerată de-un real folos Ca să-şi recâştige omenia… Pleca spre casă cu-ntreagă simbria
Agonisită-n muncile de jos.

Rămase singur… Se-auzea Iabocul;
În vadu-i apa clipocea-n susur
Şi noaptea neagră ce cuprinse locul
Îl îngrozea, necunoscând sorocul…
În zori nu presimţea un bun augur.

Deodată un necunoscut, în preajmă-i,
În plină noapte, pe neaşteptat
Începe-o luptă şi îi dă o pleaznă
Ce-l doborâ, dar el întinde-o gleznă
Şi cade şi acela peste cap…

Şi Iacov nu slăbeşte-n lupta cruntă
Spre zori devine chiar învingător
Iar cel necunoscut cu haina ruptă (?)
Lăsându-se cu-ntreaga fiinţă-nfrântă…
Lovi pe Iacov dur într-un picior.

Şi îi sclinteşte coapsa chiar în vână…
Străinul dă să plece până-n zori,
Dar Iacov, biruit de-o sfântă mână,
Îl roagă pe străin să mai rămână
Solicitându-i binecuvântări.

„Cum te numeşti?”, întreabă-atunci străinul
„Mă cheamă „Iacov”, zise ruşinat;
„Am înşelat pân’ mi-am format căminul
Şi fug acum, când mi-am făcut şi „plinul“…
Dar cum te cheamă? Tu eşti minunat !“

Şi iată, tocmai dincoace de zare,
Sub raze proaspete lucind pe cer,
Pe când străinu-i gata de plecare
Primeşte Iacov binecuvântare
Şi numele-I schimbat în „Israel“.

„Ah! L-am văzut pe Dumnezeu în faţă
Şi n-am murit! Sunt binecuvântat!
Îl am deplin pe Dumnezeu în viaţă:
Să-l pot iubi, chiar, pe Esau, mă-nvaţă
Şi plec voios, chiar dacă… şchiopătat.

* * *
Ca Iacov de-ai trăit durere cruntă
Prin suferinţe de neexplicat
Şi n-ai cedat deloc în marea-ţi luptă
Până când, brusc, puterea-ţi fu înfrântă :
Să ştii cu tine Domnul s-a luptat.

Ţi-a oferit şi binecuvântare
Şi numele ţi l-a schimbat tot El…
Poţi fi lovit de-acum fără cruţare,
Vei binecuvânta fără mustrare :
Tu locuieşti de-acum la… Peniel – Faţa lui Dumnezeu.

Petrică Pleşa – Mediaş 30 decembrie 2003

%d blogeri au apreciat asta: